În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, s-au efectuat cercetări ample privind utilizarea plasmei în tratamentul răniților și bolnavilor. Plasma și serul s-au dovedit a fi medii surogat bune, nu doar restabilind volumul sanguin circulant (CBC), ci și menținând nivelul acestuia.
Moartea umană din cauza pierderii de sânge a fost până de curând atribuită exclusiv scăderii alimentării cu oxigen a organelor tisulare (hipoxie). Terapia pentru pierderea de sânge a constat în oprirea sângerării și transfuzarea sângelui donatorului sau a masei de celule roșii din sânge „picătură cu picătură”. În schimb, transfuzia a dus adesea la reapariția sângerării.
Oamenii de știință britanici consideră că analiza regulată a ADN-ului tumoral care circulă în sânge reprezintă o nouă paradigmă pentru studierea evoluției cancerului. Prin decodificarea secvenței lor, se poate înțelege exact cum o tumoare dezvoltă rezistența la medicamente și, în consecință, o contracarează mai eficient.
Cercetările din ultimii ani au arătat că globulele roșii donate sunt destinate doar să compenseze aportul insuficient de oxigen a țesutului. Pierderea acută masivă de sânge nu duce numai la o reducere a aportului de oxigen, ci și la tulburări de anvergură ale sistemului de coagulare.
Pentru a restabili circulația și a întrerupe ciclul morții, a crește presiunea și a oxigena țesuturile, sângele trebuie să fie mai fluid și completat cu factori de coagulare. Acest lucru se poate realiza prin transfuzarea unor cantități mari de plasmă (1-2 litri).